Cristian Mungiu, asa cum prea putini îl cunosc

Cristian Mungiu, asa cum prea putini îl cunosc

Descriind senzaţia victoriilor fără sfârşit care l-au însoţit câteva luni bune, şi relaţia cu hybris-ul, Cristian Mungiu povesteşte: “Mă amuză faza asta cu hybris-ul. Sună a marcă de Honda pe combustibil alternativ. Da, senzaţia a fost reconfortantă, mai cu seamă plasarea în fruntea topurilor făcute de atâtea asociaţii de critici din State şi din alte ţări – confirmând că Palme d’or-ul n-a fost conjunctural. Crede-mă, e mare lucru să reuşeşti măcar o dată în viaţă să faci un film care să fie considerat de cineva cel mai bun din anul ăla, iar nouă ni s-a tot întâmplat în 2007. Am făcut însă tot posibilul să mă simt şi să mă port cât pot eu de la fel ca înainte, mai cu seamă conştientizând că asemenea întâmplări în carieră pot fi irepetabile. Totodată, însă, e foarte frustrant că, în România, se pune semnul egalităţii între regizorii români care au devenit figuri importante în cinematografia mondială în ultimii zece ani şi o liotă de inepţi, impostori sau mediocri care pozează în artişti şi invocă relativismul gusturilor ca să toace fonduri publice realizând nişte prostii care nu pot fi numite filme”.

În sfârşit, cu privire la eşecul candidaturii pentru Oscar din acelaşi an, recunoaşte: “M-a afectat fiindcă mi se părea că se face o nedreptate filmului. În acelaşi timp însă, a fost o decizie care a scos şi mai clar în evidenţă diferenţa enormă de percepţie între ce consideră critica şi, în general, criticii europeni, a fi film de calitate şi ce înţelegere există vis-à-vis de asta în Statele Unite. Greşeala nu e a lor, a membrilor Academiei – la categoria ‘Film străin’, majoritatea votanţilor sunt actori octogenari – premiile Oscar sunt americane, gândite să onoreze filme făcute după tipicul şi gustul lor, şi nu e nimic de reproşat deciziei Academiei. Greşeala mea a fost să mă las luat de val şi să tânjesc la o distincţie care viza un gen de film-making cu care nu aveam nimic în comun”.

Citatele de mai sus fac parte dintr-un interviu care a reuşit performanţa de a ni-l dezvălui pe Cristian Mungiu aşa cum prea puţini dintre noi îl cunoşteam. Omului nu-i place deloc să se “dezbrace” în faţa microfonului, şi trebuie să recunosc că, la recepţia ulterioară premierei cu “După dealuri”, deşi discutam deschis şi amical câte-n lună şi în stele, imediat ce l-am abordat cu întrebări punctuale, de tip interviu, cu privire la film, s-a închis în sine şi mi-a dat doar răspunsuri criptice şi laconice, obligându-mă să citesc printre rânduri şi să-mi completez deducţiile prin raportări la ceea ce văzusem pe ecran. Asemenea momente pot fi frustrante. De astă dată, însă, jurnalista Lorena Lupu, de la “Tabu”, a atins un surprinzător nivel de comunicare cu Cristian Mungiu, o empatie şi o deschidere care se fac simţite pe tot parcursul celor şase pagini (mari şi pline de text mărunt şi dens) ale materialului publicat în numărul 10/114 (octombrie, 2012) al revistei. Din păcate, textul nu e disponibil online (conform deciziei redacţiei de a nu-şi reduce astfel şansele de vandabilitate), aşa că nu-l puteţi citi decât pe hârtie – dacă nu s-o fi epuizat cumva tirajul. Şi merită, într-adevăr, fiindcă ne ajută să înţelegem în proporţie semnificativă personalitatea omului şi a artistului care ne-a dat Occident (2002) Patru luni, trei săptămâni şi două zile (2007), “Amintiri din Epoca de Aur – 1 şi 2” (2009) şi actualul După dealuri.


Filme dupa litera :   A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z                      Dupa an :    2018 2019 2020 2021 2022